Istoria Bisericii Ortodoxe, Partea a III-a

Posted on Iunie 17, 2012 de

6


Generalităţi. Văd ca pe Mihaela nu o interesează să se ia la harţă cu mine. Eu am mai glumit despre influenta Duhului Sfant in parte anterioară, insă continui să scriu. Pornesc de la cele trei principii care definesc pe Dumnezeu în concepţia ortodoxă :
– Este un singur Dumnezeu, o treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
– Iisus, Fiul, este de aceeaşi esenţă cu Tatăl,
– Sfantul Duh purcede din Tatăl.
Din cartea în discuţie spilcuiesc unele fraze care completează aceste afirmaţii. Comentariile mele sunt in paranteze …. – Cel mai important, este că sinoadele au definit odată pentru totdeauna doctrinele fundamentale ale credinţei creştine – Sfânta Treime şi Încarnarea.Toţi creştinii, în mod unanim consideră aceste lucruri drept „mistere” care depăşesc puterea de înţelegere a oamenilor. (Astfel, trebuie sa menţionez că orice comentariu despre înţelegerea acestui termen îmi aparţine, nu este un punct de vedere ortodox, oficial.) – Când un ortodox sărută o icoană sau îngenunchează dinaintea ei, nu se face vinonat de idolatrie. Icoana nu este un idol, ci un simbol ; veneraţia arătată faţă de imagini nu este directă. Nu se venerează lemnul sau pictura, ci persoana reprezentată Acest fapt a fost scos ăn evidenţă înainte de controversa iconoclastă de către Leontius de Neapole (decedat in jur de 65o) (Dacă un credincios se manifestă altfel, este păcatul lui, nu al bisericei) – In centrul politicii creştine a Bizanţului se afla împăratul care nu este un conducător obişnuit, ci reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.
(De aceea s-a implicat mereu în trecurile biserici )
– In Europa de vest tradiţia a fost înlocuită de scolasticism.Teologii vestici începuseră să folosească noi categorii filozofice. – Pentru a înţelege controversa (între vest si est) trebuie să ne întoarcem la istoria teologiei estice. Sf. Grigore de Nisa (anul 399) afirmă că: „Asta înseamnă cu adevărat să-l înţelegi şi să-l vezi pe Dumnezeu – să spui că este invizibil, pentruca ceea ce căutăm se află dincolo de cunoaşterea noastră , fiind separat de bezna neînţelegerii. – In monasticismul ortodox nu există „Ordine religioase” ca în vesrt. – Sihăstria, numele vine din grecescul hesychia şi înseamnă linişte interioară. Sihastrul este cel care dedică rugăciunea tăcerii, unei rugăciuni gândită pe cât posibil in imagini. Pentru isihaştii (sihaştri), culmea experienţei mistice este viziunea Luminii Divine şi Necreate (posibilitatea aceasta este după unii ortodoxi ca imposibilă în prezent, criticând exerciţiile fizice ale acestora)
– Sf. Vasile scria că îl cunoaştem pe Dumnezeu prin energiile sale dar nu putem pretinde că ne putem apropia de esenţa sa. Pentruca enrgiile Lui coboară până la noi iar esenţa este intangililă.
– Dumnezeu este Lumină şi , prin urmare energiile lui Dumnezeu îmbracă forma Luminii. (această lumină cred isihaştri că o percep)… nu este o iradiere creată ci Lumina lui Dumnezeu însuşi – aceeaşi lumină care l-a înconjurat pe Cristos pe Muntele Tabor.
– Echilibrul între minte şi trup este reconsiderat într-o scriere ascetică, „omiliile macariene” care susţin o idee ma veche despre om – care nu este doar un suflet închis într-un trup (aşa cum credeau vechii greci) ci un tot unitar, un trup şi un suflet laolaltă. Macarius foloseşte ideea ebraică de inimă.Schimbarea este semnificativă căci inima înseamnă întreaga persoană – nu doar mintea ci şi trupul. – Ortodocşii vorbesc adesea de „rugăciunea inimii”.Când cineva începă să se roage, folosind la început buzele, persoana trebuie să facă un efort intelectual conştient pentru a sesiza înţelesul vorbelor pe care le pronunţă. Dacă acea persoană perseverează să se roage, mereu, mintea şi inima se unesc.(spiritul găseşte locul inimii)..Cănd vorbesc de rugăciunea inimii scriitorii ortodocşi se gândesc în general la o anume rugăciune, Rugăciunea lui Cristos.. – In Rusia kieviană, la fel ca în Bizanţ şi-n vestul medieva, mânăstirile au jucat un rol important. (Biserica creştină din est, dupa cruciaţi, a fost supusă cuceririlor mongole, apoi a islamului. Autorul analizează aceste perioade… dar sunt de strictă specialitate istorică aşa că sar peste aceste comentarii deşi sunt interesante.)
– Reforma şi Contrareforma Bisericii, (binecunoscută pentru vest) s-au oprit la graniţele Rusiei şi Imperiului Otoman. Ele s-au făcut însă cunoscute în diverse moduri. Ortodocsii mergeau la studii în occident. Iezuiţii şi Franciscanii au desfăşurat activităţi misionare în rândul ortodocşilor.
– Protestanţii au vrut să iniţieze un fel de reformă la greci şi le-au dus o copie a Confesiunii de la Augsburg, tradusă în greceşte..
Crusius scria, ( solicitarea era însoţită de un text într-o oarecare măsură destul de naiv) : „Dacă vor să-şi salveze sufletele trebuie sa se alăture şi să îmbrăţişeze învăţătura noastră, altfel vor pieri pentru totdeauna”
Dar teologii greci au raspuns şi au demonstrat că nu s-au abătut de la credinţa ortodoxă şi nu au manifestat nici o înclinaţie către protestanism.
– Interludiul între luterani şi ortodocşi s-a purtat cu delicateţă în spaţiul Imperiului Otoman, nu la fel şi în zonele distruse de mongoli, partea de vest a Rusiei , parte din Ucraina, Lituania, Polonia , unde o mare parte din populatie era romano-catolică.,
– S-a afirmat pe drept cuvânt că ortodoxia din perioada turcă trebuie compătimită şi admirată în acelaşi timp. Au existat cazuri cănd unii credincioşi au trecut la islam, dar în Europa nu au fost atât de frecvente cazuri cum s-a crezut. – Coruptia înaltelor feţe bisericeşti, deşi deprimantă, a avut un efect nesemnificativ asupra vieţii de zi cu zi a creştinilor de rând pe care nu i-a împiedicat nimeni să se roage la biserica lor parohială.

Anunțuri
Posted in: documentare