Istoria Bisericii Ortodoxe Partea VII/a

Posted on Iunie 23, 2012 de

0


Partea a VII-a

Unitatea şi Infailibilitatea Bisericii.

– Unitatea este una din caracteristicile esenţiale ale Bisericii. Pot exista schisme care provin din Biserică dar nu în cadrul Bisericii.

– Pentru Roma, principiul unificator în cadrul Bisericii este Papa, a cărui jurisdicţie se extinde asupra întregii biserici,  în schimb ortodocşii nu consideră că vreun episcop este înzestrat cu  jurisdicţie universală. Unitatea nu este menţinută din afară, de vreun Pontif suprem ci din interior, prin celebrarea euharistiei.

-Euharistia .Cuvântul înseamnă, mulţumire, în general, si împartaşire în sens teologic. „împărtăşirea cu sângele şi trupul lui Cristos”, vin şi pâine la cina cea de taină.

-Biserica nu este monahală, centrată pe un singur ierarh ci colegială, alcătuită din comunitatea mai multor ierarhi şi din relaţia dintre aceştia. Un episcop încetează să mai fie membru unei biserici dacă se desprinde de ceilalti.

– Deoarece crede că Biserica trebuie să fie vizibilă, ortodoxia consideră evident că este singura biserică vizibilă….

– Ortodoxia ne învaţă că în afara Bisericii nu există mântuire. Un om nu poate avea pe Dumnzeu Tată dacă nu are Biserica drept mamă. Dar nici nu înseamnă că toţi cei din cadrul bisericii sunt mântuiţi.

– Ca să fii mântuit trebuie să fii membru al bisericii dar nu se poate preciza exact în care sens anume.

Episcopii.

– Când este ales şi consacrat un episcop ortodox este învestit cu trei puteri: 1)Conducerea diocezei, 2)Răspândirea învăţăturii religioase , 3)Celebrarea Sfintelor Taine. (Sf. Taine sunt: euharistia şi liturghia)

Episcopul este „numit de Dumnezeu” şi la consacrare primeşte „charismă” de la Duhul Sfant. Dar chiar dacă este înzestrat cu charismă, episcopul rămâne om şi prin urmare este supus greşelii. Biserica este infailibilă dar nu se poate vorbi de infailibilitate personală.

– Biserica este ierarhică si charismatică, adică însufleţită de Duhul Sfânt. Deşi există episcopi, preoţi şi diaconi, practic toţi oamenii lui Dumnezeu sunt profeţi şi preoţi.

– In biserica Apostolică, în afară de preoţia ca instituţie, există şi  „charismate” sau daruri conferite direct de la Sfântul Duh. Pavel pomeneşte de darul tămăduirii, de înfăptuirea minunilor, de vorbirea mai multor limbi şi altele (Ep. către Corintieni xxii 28-30) Mai târziu aceste daruri au devenit mai puţin evidente dar nu au dispărut complet.

– De multe ori în istoria ortodoxiei „charismaticii” au intrat în conflict cu ierarhia,

– Episcopul este un conducător, un monarh, dar oricât de mari ar fi prerogativele episcopului, nu se situează deasupra bisericii ci în Biserică.

– Proclamarea adevărului nu este acelaşi lucru cu slujirea lui. Toţi oamenii slujesc adevărul dar episcopul este cel care trebuie să-l proclame.

– Laicii sunt păzitorii credinţei nu învăţători. Prin urmare, deşi pot să participe la un sinod, şi să ia parte la dezbateri într-un mod activ, (aşa cum a făcut Constantin şi alţi împăraţi Bizantini) când vine momentul declaraţiei formale de credinţă doar episcopii iau hotărârea finală în virtutea charismei lor.

– Toţi ortodocşii ştiu care sunt cele 7 sinoade ecumenice pe care Biserica lor le acceptă ca ecumenice, dar nu este lămurit ce face ca un sinod să fie ecumenic.

– .un răspuns care la prima vedere pare clar şi lămurit : „un sinod nu poate fi ecumenic dacă hotărârile lui nu sunt aprobate de toată Biserica”.

– Episcopii, argumentează Khomlakov definesc şi proclamă adevărul în sinoduri pentrucă propăvăduiesc credinţa, dar aceste definiţii trebuie acceptate de toţi oamenii lui Dumnezeu, inclusiv laicii căci ei sunt păstrătorii credinţei. (acest accent pus pe acceptarea de întraga Biserică a fost privit cu suspiciune si  teamă că periclitează prorogativele episcopatului)

– Această acceptare de către întreaga Biserică nu trebuie interpretată în sens juridic.

(nu înseamnă că hotărârile sinoadelor trebuie confirmate printr-un plebiscit dar experienţa istorică ne spune dacă glasul unui anumit sinod a fost cu adevărat glasul Bisericii.

Viii şi Morţii.

Dumnezeu şi Biserica Lui nu face nici o distincţie între vii şi morţi, toţi sunt iubiţi de Tatăl Ceresc ca membri ai Bisericii.

– Ortodocşii cred că toţi creştinii trebuie să se roage pentru cei morti, căci prin rugăciunile lor îi ajută. Dar cum anume, în ce stare se află sufletel lor în perioada dintre moarte şi Invierea trupească în ziua Judecăţii de Apoi, în această privinţă învăţătura ortodoxă nu este destul de clară şi a variat de-a lungul timpului.

– Personal, fiecare creştin ortodox este liber să ceară ajutorul oricărui membru al Bisericii nu numai sfinţilor. Este normal ca un copil orfan să solicite intervenţia nu numai a sfinţilor ci şi a părinţilor săi însă în rugăciunea publică. Oficial, biserica se referă numai la sfinţi.

– La Botez ortodocşii primesc nume de sfinţi si de sărbătoarea sfântului îşi serbează ziua onomastică.

Maica Domului

– Maica Domnului are un loc aparte între sfinţi. Ortodocşii o venerează în mod deosebit a fost denumită „cea mai slăvită dintre creaturile lui Dumnezeu”.

– In slujba ortodoxă Maria este mentionată ca „Prea Sfântă, imaculată, binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, de-a pururea fecioară”.

– Apelativul Theitokos „Maica Domnului” este deosebit de important penrucă ne furnizează cheia devoţiunii ortodoxe, este Mama lui Dumnezeu. O slăvim datorită relaţiei ei cu Cristos.Cu cât o slăvim mai ult pe Maria cu atât suntem mai conştienţi de măreţia Fiului Ei. Dacă Iisus este noul Adam, Maria este noua Eva.

– Deşi ortodoxia nu crede cu fermitate în doctrina Concepţiei imaculate, crede în Adormirea Maicii Domului. La fel ca toţi oamenii Maria a fost supusă morţii fizice, dar în cazul ei s-a anticipat Invierea Trupească, s-a înalţat la ceruri dar niciodată Inălţarea nu a fost proclamată ca dogmă aşa ca la catolici.ci este o tradiţie interioară a Bisericii..

Ultimile precizări.

– Pentru creştini nu există decât două alternative, rai sau iad. Biaerica asteaptă sfârşitul care în greacă este denumit „apocatastasis” ( sau restaurare) când Iisus se va întoarce  în toată gloria Lui să judece  viii şi morţii.

– In ziua Judecăţii de Apoi Drepţii se vor ridica  din morminte şi vor căpăta un nou trup, nu un trup ca cel pe care îl avem acum ci unul transfigurat, spiritual. Nu numai trupurie noastre omeneşti vor fi transformate ci întraga materie. Dumnezeu ca crea un nou cer şi un nou pământ.

-In ultimul timp mulţi creştini, nu numai din vest au ajuns la concluzia că iadul nu se potriveşte cu credinţa într-un Dumnezeu iubitor.Este adevărat că Dzeu ne iubeşte cu dragoste infinită, dar ne-a înzestrat cu propria noastră voinţă. Dacă liberul arbitru există, există şi iadul, pentrucă iadul înseamnă respingerea lui Dumnezeu.

– Nu se găseşte nici o notă de terorism în doctrina ortodoxă a lui Dumnezeu. Creştinii ortodocsi nu se îngrozesc când se gândesc la El, ci îl consideră un „philantropos”, un iubitor de oameni. Dar nu uită că Cristos se va întoarce în ziua Judecăţii de Apoi să judece morţii şi viii.

– Iadul nu este un loc unde Dzeu îi îmtemniţează pe oameni ci este ales de bună voie de cei care se folosesc gresit de liberul lor arbitru.

– Iadul există ca ultimă posibilitate, dar unii, din Sfintii Parinţi credeau că în final se va produce o reconciliere generală cu Dumnezeu.

– Dintr-un punct de vedere, primii creştini se înşelau, îşi imaginau că sfârşitul lumii se va produce imediat, dar iată că au trecut 2000 de ani şi sfârşitul nu s-a produs. Nu ne este dat să ştim sorocul şi poate lumea va mai dăinui încă patru milenii

Anunțuri
Posted in: Uncategorized