Istoria dezvoltării doctrinei Crestine (100-600) dh

Posted on Iunie 26, 2013 de

4


Citesc acum o carte despre Istoria dezvoltării doctrinei crestine, perioada 100-600 scrisă de Jaroslav Pelikan (1923-2005), un teolog luteran convertit la ortodoxie în 1987.

Autorul, editor la Encyclopedia Britanică, profesor emerit la Universitatea Yale, Preşedinte al Academiei de Arte şi Ştiinţe, cu înalte distincţii academice pentru activitatea în domeniul umanismului, premiul Jeferson din partea guvernului American şi premiul de  excelenţă din partea Academiei Americane ce Religie, etc.

Inainte de a expune pe capitole ce citesc, voi face o introducere.

Perioada de studiu incepe după anul 100, perioada viaţii lui Iisus nu face obiectul studiului din carte dar este perioada ce face obiectul bibliei, cartea a cărei definire a stat la baza  conflictelor din perioada 100-600, discutate în carte şi apare la început ca parte din „Adevăratul Israel”

Am  început să citesc din cartea si m-am oprit la ceea ce nu pricep eu „doctrina”. În carte scrie ca biserica primară nu a fost caracterizată printr-o unitate de doctrină, deaceea ereziile par a fi uneori mai vechi decăt adevărata credinţă.

Doctina iudaică a fost „distrusă” prin acceptarea Logosului şi prin credinţa în duhul sfânt, iar doctrina elenistică prin acest „Dumnezeu Unic”.

In carte mentionează doua doctrine creştine, una Trintară şi una Hristologică pe care le explica mai tarziu.

Am căutat in wikipedia completări.

Cartea incepe cu o caracterizare a Israelului în perioada biblică.

1. Adevăratul Israel.

Potrivit traditiei doar unul in evanghelisti nu era evreu, Luca, dar autorul remarca ca aproape toti parinţii creştinismului au fost neevrei.

Amintesc câteva date referitoare la acea perioadă.

De la începutul cuceririi statului Israelian de Romani şi până la dărmarea templului din anul 70 evreii şi-au manifestat permanent revolta, atât împotriva romanilor cuceritori cât şi împotriva conducerii religiose sau a statului, respectiv a împăratului Agripa care s-a  impus nesocotind dreptul ereditar la seccesiune.

In cadrul acestor rebeliuni pe care romanii le înabuseau cu pierderi omenesti, a apărut Ioan Botezătorul care ameninţa pe păcătoşi şi mai ales pe Împărat cu pedeapsa lui Dumnezeu şi în acelaşi timp, propăvăduia pocăinţa ca mijloc de iertare a păcatelor. Oferind botezul în apele Iordanului, Ioan simboliza un legământ nou cu Dumnezeu.

Ioan a fost închis şi decapitat. Istoricul evreu Josephus spune ca împăratul însuşi considera că a făcut o greşeală deoarece lucrurile s-au întors împotriva lui, Ioan fiind omul lui Dumnezeu.

In acest context, Iisus a preluat acelaşi mesaj însă cu mai multă vehemenţă. Mesajul său, pocăinţă pentru iertarea păcatelor  şi nu jertfe la templu, asa cum cerea legea lui Moise era însoţit de un adevărat război împotriva slujitorilor templului pe care îl numea casa Tatalui. Asta nu era deloc plăcut slujitorilor templului care s-au unit cu romanii pentru a scăpa de acest răzvătit  perceput de popor ca Mesia, eliberatorul şi spunea despre el însuşi că este Fiul lui Dumnezeu.

După rastignire moarte şi înviere ucenicii lui continuă conflictul pe linie religioasă cu Preotimea Templului înfiinţănd case de rugăciune unde practicau botezul si noua lege a lui Iisus, a cărui moarte a fost percepută ca o jertă pentr credinţă iar prin înviere si înălţare şi-a dovedit natura de Fiu al lui Dumnezeu.

Pavel, un evreu erudit care făcea parte din societatea scolită a filozofilor din Roma, Grecia şi Israel, a devenit adeptul învăţăturilor lui Iisus şi împreună cu Iacov, fratele lui Iisus alături de celorlalti apostoli a constituit un factor important de răspândire a noii legi în rândurile populatiei imperiului roman.

Din cele spuse de autor, Iacov era un fel de „calif” intre evrei si in aceasta situaţie biserica lui niciodată nu a rupt legătura cu trecutul evreesc deşi accepta prezenţa neamurilor alături de el şi de evreii creştinaţi. (convertiţi la noua lege a lui Iius)

Pavel, fiind unul din fostii slujitori de rang înalt al Templului, cunoscând bine legea lui Moise, afost în măsură să explice  continuitatea credinţei faţă de Dumnezeu Tatăl prin  acceptarea noii legi, a iertării prin pocăintă.

Deasemenea, intuind impedimentul principal al acceptarii noii religii de populatia neevreească  masculină, a contribuit decisiv la scoatelea obligativitătii circumciziunii din noua lege .

Până în jurul anului 250 când sub conducerea lui Decius şi Valerian în imperiul roman au fost emise legi contra creştinilor, chiar dacă misionarii erau supusi pedepselor sau executati pentru vina de a fi tulburt liniştea imperiului, bisericile a căror bază a fost pusă de apostolii lui Iisus si o serie de filozofi, în special greci, au contribuit la dezvoltarea doctrinei creştine.

Anunțuri
Posted in: Uncategorized