Dileme (3)

Posted on Februarie 17, 2014 de

11


Totul începe de la propriile păcate și de la acomodarea cu ele. Simpatizăm cu cei care au păcate similare ne simțim superiori față de cei care au păcate diferite. Pe care noi nu le practicăm. Simpatizând cu cei asemenea nouă ne considerăm generoși și toleranți. Arătând cu degetul spre ceilalți ne considerăm corecți și nepăcătoși.

Procedând astfel ne îndepărtăm cu pași mici de calea îngustă a adevărului. Fiecare pas făcut în exteriorul acestei linii înguste ne plasează într-o ceață tot mai densă astfel încât drumul de întoarcere devine în final imperceptibil. Pe măsură ce ne îndepărtăm intervine acomodarea. Adaptarea – ca o sabie cu două tăișuri. Ne permite să supraviețuim doar dacă plătim prețul. Obișnuința cu răul. Adaptându-ne ne pierdem treptat “antenele” cu care percepeam înainte răul. Răul devine normalitate. Aruncăm cu pietre în cei care care ne atenționează. Îi acuzăm de rea credință, de lipsă de înțelegere. Ne simțim judecați și devenim agresivi. Nu ne dăm seama că am pierdut adevărul, singura putere care ne-ar mai fi putut salva. Deschizându-ne ochii și redându-ne astfel  libertatea. Și trecem nepăsători pe lângă ultimele noastre șanse…

Și astfel propriile noastre păcate ne întunecă vederea și devenim orbi din punct de vedere spiritual. Ne confecționăm un dumnezeu tolerant față de păcatele din viețile noastre. Un dumnezeu care e doar dragoste și care acceptă cu o atitudine înțelegătoare toate “slăbiciunile” noastre. Devenim incapabili să spunem lucrurilor pe nume și astfel păcatele noastre capătă nume tot mai fanteziste si nu mai sunt numite păcate.

Toleranță, adaptare, normalitate, poleire, orbire…

…Isus a început să vorbească în pilde doar după ce fariseii au blasfemiat. Dumnezeu a “închis” înțelegerea acestora. Iar ei nici măcar n-au mai înțeles acest lucru…

 

 

Anunțuri
Posted in: conversații