articol preluat de pe blogul lui Cherie
Ce este învierea ? Este trezirea la viaţă.
În fiecare an înviem de Paşte. Murim odată cu anul care a trecut, murim cu greşelile si iluziile din acel an şi începem altele.
Ştiu că există o moarte adevărată când părăsim pământul, poate acea moarte nu înseamnă că părăsim pământul ci doar un trup din pământ, din lut, aşa cum spune biblia, dar sigur există schimbare. Mereu ne schimbăm…
Anul acesta mi-am dat seama cât de mult m-am schimbat de la moartea mamei. Nu mi-am dat seama în fiecare an cât m-am schimbat, dar am avut mereu senzaţia că mă schimb. Nu sunt alta, dar îmi dau seama că sunt altfel.
Si nu doar de la moartea mamei m-am schimbat. Au existat perioade şi perioade in viaţa mea când am fost altfel decât am fost. Si asta o văd clar dacă mă gândesc.
Au fost schimbări prin care m-am „îmbunătăţit”, altele prin care am devenit mai rea, şi schimbări prin care am renăscut.
Ca să renaşti, mai întâi trebuie să mori. Ciclul acesta al morţii şi al renaşterii se repeta …. Cred că există o lege pentru aceste schimbări……
Dece ne temem noi oamenii de moarte?
Ne este teamă de faptul că am greşit cu ceva şi vom plăti pentru asta? Ne este teamă că părăsind viaţa pierdem ceva de care ne-am legat sufleteşte ?.
Cred că ne este teamă de MOARTE pentrucă nu suntem siguri cum va fi şi dacă va mai fi, ÎNVIEREA ….
Pe blogul meu am scris ca ne temem în viaţă de orice schimbare si mă refeream în gând la ceva personal. Deaceea nici nu pusesem permisiune de comentare. Daca ma refer la schimbarile din viata mea, de care m-am temut dar le-am facut… au fost destule: ” cand am luat repartitia, cand m-am mutat cu serviciul prin niste exchibitii de care nimeni nu putea spune ca sunt bune… când m-am maritat, cand s-a îmbolnăvit mama, câns s-a imbolnăvit soţul, etc„…
Dacă mă refer la schimbările care m-au facut altfel, ţi-am scris şi copiez aici:
Bineinteles ca omul se schimba toata viata. Nu mai sunt premianta prostuţă din copilarie, nu mai sunt artista „nevrotica” din adolescenta, nu mai sunt nici ambitioasa muncitoare din tinerete, si la drept vorbind nici nu prea stiu cum sunt acum, la bătrâneţe , dar sigur nu sunt „bigotă”, si sigur sunt tot eu, „prostuţa” care este si acum, gata sa o fac pe desteapta !
Au fost enorm de multe schimbări pe care le-am făcut cu tema căci nu stiam dacă lucrurile vor iesi cum speram. M-a ajutat Dumnezeu mereu… Dar despre categoria în care m-am schimbat eu aş spunei că este ca o lege a naturii…
mihaela
Aprilie 15, 2015
nu pot să inteleg ceea ce numesti „frica de schimbare”, căci mie înspăimântător mi se pare doar ceea ce nu se schimbă. căci ceea ce e neschimbat nu poartă în sine decât moartea.
cherie
Aprilie 15, 2015
Mă gândeam şi mă refeream la faptul că oamenii se tem de moarte, iar moartea este ultima schimbare…
Cât eşti în viaţă, chiar dacă situaţia se schimbă, nu prea îţi dai seama că te temi, căci vrei să schimbi ceva mereu, vrei alta casa, alt servici, altă siluetă… etc… Te temi doar că nu vei reuşi să faci ceea ce ţi-ai propus.
Când moare, omul, chiar când este credincios, sau poate cu cât este mai credincios, se teme că nu ştie ce este „dincolo” deşi speră că dincolo este Isus…
Nu mă refeream la tine (Mihaela) ci la oamenii pe care i-am cunoscut cand erau în pragul mortii…
Eu zic că nu mă tem de ce urmează după moarte, ( nu că nu aş fi păcătoasă, dar pentrucă cred că Dumnezeu nu poate pedepsi aiurea) dar tot îmi este frică de suferinţa care însoţeşte momentul morţii…
Ca totdeauna, noi ne referim la acelasi lucru dar din directii diferite… 🙂
Nici mie nu îmi place o viaţă fără nici o noutate… O viata plată… Dar asta nu are legătură cu ceea ce am vrut să spun eu.
PS. Pentru a clarifica ce spun am mai modificat textul articolului.
mihaela
Aprilie 15, 2015
sa inteleg atunci ca schimbarile la care te referi sunt mai mult despartiri. despartiri de tine asa cum erai intr-o anumita etapa, precum si despartiri de oameni care iti erau apropiati si pe care valurile vietii i-au dus departe de tine.
Privita în acest fel viața e mereu o despărtire. Mergem mereu inainte si lasam mereu cate ceva in urma noastra. Daca ne atasam prea mult de ceea ce avem sau de ceea ce suntem intr-o anumita etapa a vieții e clar ca vom suferi.
In ce ma priveste eu am avut mereu tendinta sa privesc doar inainte. Sa ma gandesc doar la viitor in detrimentul trecutului si al prezentului. Ca si cum clipa care a trecut si-a epuizat incarcatura si scopul, iar momentul prezent e doar o matrice a viitorului. Ce observ in jurul meu este ca oamenii sunt mai mult tentati sa traiasca in trecut: daca ei spun – ce bine a fost atunci eu gandesc: ce bine va fi după… 🙂 🙂 Evident ideal ar fi: ce bine e acum!
cherie
Aprilie 16, 2015
Ai perfecta dreptate. Asta am spus.
Acum, ca din partea unei persoane care se gandeste mereu la trecut cu nostalgie, pot sa spun ca nici eu nu spun nicodata : „ce bine a fost in trecut!” desi mereu privesc spre trecut cu drag…
Chiar cred cu tarie ca acum imi este mult mai bine decat in tinerete. Si asa am spus mereu la fiecare etapa a vietii ca mi-a fost mereu”mai bine” (cu exceptia anului in care m-am dus la scoala)
Chiar cand au fost bolnavi Luky si mama am gasit permanent motive sa consider schimbarile un „progres” Faptul ca am iesit la pensie „anticipat” cand mama a fost paralizata 15 ani a fost mai bine decat cand eram la servici caci la servici viata a fost mai grea … Eram tot in delegatie, nu prea puteam sa ma ocup de casa… etc…
Nu sunt deloc o persoana care spune ca : „A fost mai bine!” Mereu spun ca : „Este mai bine” dar nu pot sa nu imi amintesc si de greselile din trecut si sa uit ce a fost frumos in trecut…
Cel putin cei 7 ani de inainte de a ma duce la scoala… au fost culmea fericirii…
Dupa ce am inceput scoala au inceput obligatiile si abia la pensie am simtit aceasta eliberare, desi boala mamei a adus alta obligatie…
Dar inca odata, concluzia este ca ai dreptate in tot ce scrii…
mihaela
Aprilie 16, 2015
faptul că te poți uita cu nostalgie spre trecut înseamnă (după părerea mea) că trecutul tău a fost unul frumos. sigur, nu vreau să spun ideal sau lipsit de probleme, ci doar că problemele au fost acceptabile, în sfera normalului.
În ce mă privește trecutul meu a fost mai degrabă traumatizant. Atât de traumatizant încât aproape că s-a șters din memoria mea. Nu am amintiri frumoase și aproape că nu am amintiri deloc. Creierul meu le-a „șters” ca să poată supraviețui. A fost o periadă extrem de neagră și urâtă încât a-L desluși pe Dumnezeu printre ceea ce trăiam ar fi fost imposibil. A fost nevoie de o intervenție radicală :). Pe care Dumnezeu a făcut-o (și acum mă mir cum și de ce…).
Acum mi-am dat seama că toate lucrurile au lucrat spre binele meu. Dacă viața mea ar fi fost altfel, azi nu aș fi ajuns să-L cunosc. Așa că am ajuns să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce s-a întâmplat în viața mea. Căci suferințele de atunci și-au pierdut toată greutatea și semnificația și s-au transformat în lumină.
(oricum îmi place, si convine, că ți-a plăcut mai mult perioada in afara scolii și că ai asimilat scoala cu intrarea in tiparul obligatiilor și constrangerilor.)
cherie
Aprilie 16, 2015
Asa este, si deaceea consider ca scoala acasa pe care o face Sebas este mult superioara celei oficiale, Dar pentru mine nu s-ar fi potrivit ideea sa stau acasa. Ar fi fost ceva de neconceput… si o greseala….
Am totusi amintiri frumoase si esentiale pentru mine din anii de scoala…